D. D. – carcinom prostatic / 57 de ani/Regizor artistic,producător Teatru & Televiziune
În 1968, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, scriitorul sovietic pe atunci, Alexandr Soljenițân publica în Occident, driblând cenzura autohtonă, o carte tulburătoare, probabil una dintre cele mai stabile capodopere ale veacului XX sub numele poetic înfiorător : Pavilionul Canceroșilor, carte pentru care a și fost decorat cu celebra distincție literară dar care i-a atras exilul politic din fosta Uniune Sovietică.
Subiectul este simplu dar crunt: la doi ani după moartea lui Stalin autorul urmărește cu o cruzime realistă viața într-un lagăr sovietic, un goulag unde erau deportați inconvenienții regimului. Și parcă condițiile mizere nu erau de ajuns, Soljenițân descrie supraviețuirea câtorva disidenți, victime ale unei conștiințe rebele într-un celebru Pavilion 13 supranumit ironic pompos cu supranumele Pavilionul canceroșilor căci aici zăceau deținuții care uitați pare-se de Dumnezeu, mai erau și bolnavi de cancer care la vremea aceia erau tratați cu mijloacele primitive ale anilor cincizeci, mai toți coborând în beznă și deznădejde, până la mult dorita capitulare, liniștire finală-singura speranță de a părăsi îngrozitoarea colivie.
Personajul principal, un alterego al autorului este Oleg un ins uns cu toate alifiile, rebel, luptător și incapabil să renunțe la speranță. El trece peste cenușa ambientului, proximitatea bolii și morții și se încrâncenează să trăiască, să profite maxim de cât timp îi mai dă Dumnezeu și rugăciunile, ura vitală față de Stalin și regimul comunist, de fapt un om normal care dorește cu râvnă încă un răsărit, încă un apus, încă o primăvară, un mugure sau o frunză galbenă ce-și ia zborul către iarna siberiană…
Se luptă așadar cu închisoarea dar mai ales cu fatidicul diagnostic. Și, paradoxal, găsește niscai arme: cărțile uitate într-un dulap deșelat de un doctor refugiat cât și feminitatea caldă, umană a unor doctorițe și infirmiere, celebrele madone ale locului Zoia și Vera. Bărbatul reușește și chiar și în aceste condiții, obsedat și de ajutorul Divin ce-l invocă zilnic să supraviețuiască. Finele romanului, acestui imn închinat puterii omenești de a îndura, de a lupta este terific, mistic, emoționant:
*Ce-l ține pe OM în viață? Iubirea!*
Am avut ocazia sincer nedorită de a petrece 39 de dimineți la Clinica Amethyst unde mi-au venit în minte deseori pasaje din această carte cu titlu semnificativ: și noi eram primiți într-o modernă, confortabilă, caldă încăpere tentaculară în formă de H care putea fi numită Pavilionul Canceroșilor!
Dar noi eram prinți și prințese, chiar dacă cu chipuri mohorâte sau cu rictusuri de râs forțat, intram într-o lume tandră care cu moderație și fără enfază ne deschidea porțile necesare ale speranței și unde cărțile salvatoare, poveștile ce mută mintea în altă parte de la drama prin care trece ale bietului Oleg, erau oamenii în halate mov cu chipuri umane și nu măști standardizat corporatiste, care se poartă elegant și suspect de politicos datorită mulțimii stelelor de pe frontispiciul vreunui hotel de lux.
Am întâlnit oameni compasivi, permeabili la neliniștile noastre, lucizi, exacți în pronosticuri, profesioniști care îți dau siguranță și se prefac în cărți, cioburi de univers ce reușesc să te umple nu atât cu speranță cât cu voință, căci de asta ai nevoie în primul rând ca să supraviețuiești Pavilionului Canceroșilor !
Și atunci, așteptând pe fotolii somptuoase, am simțit că sunt nu atât într-un hotel cât într-un han unde ascult, văd, citesc povești diverse: ale personalului, ale colegilor de suferință, ale celor care au avut un vis de a realiza această unitate și el s-a împlinit !
Primul om care mi-a zâmbit și mi-a dat curaj a fost tânărul domn doctor Gabriel Râcu pe care l-am asemuit cu un dinam căpitan de navă spațială care m-a luat în nacela lui și mi-a dat curajul, curiozitatea zborului. Chiar și fără parașută! Ca și Olegul lui Soljenițân am apreciat lipsa lui de entuziasm euforic, lipsa de promisiuni deșarte ci prezentarea unui diagnostic real, lucid care mi-a diseminat speranțele deșarte dar mi-au activat voința.Voința de a trăi. De a crea. De a iubi.
Apoi mi-am imaginat în jurul fiecărui nou personaj al clinicii cu care veneam în contact o aură, impusă de credința mea fierbinte în mila și ajutorul lui Dumnezeu ale cărui mâini sunt acești oameni, aceste aparate, acești asistenți care țintesc boala cu atenție și precizie. Asistenta de toxicitate, d-na Roxana Ilie a stat tot timpul la dispoziția întrebărilor mele, unele redundante sau chiar neroade: avea o putere de îndurare temeinică ce se sublima în chipul ei fin și frumos.
Am ajuns apoi pe mâna dlui doctor Radu Ion Berceanu care cu aceiași exactitate și siguranță mi-a propus un tratament hormonal complex, având aceiași binecuvântată răbdare cu năvala mea de întrebări speriate și neofite.
Încet, alăturându-mi asistenții aparatelor de raze, mi-am format un climat familial care a însemnat o experiență dulce amară, o experiență prin care am deslușit că Dumnezeu dorește schimbarea mea, renunțarea la sinele meu egolatru, etc și pentru asta mi-a pus la îndemână, m-a plantat în mijlocul unor suflete povești care au îmbogățit omeneasca mea poveste.
Revin, în fine la Soljenițân. Pavilionul Canceroșilor este un strigăt tăcut, un țipăt mut care face din iubire arcul de boltă al Lumii, al Creației !
Încă derutat, speriat și înstrăinat am participat la ședințele de grup terapeutic ale d-rei doctor psiholog Adina Moraru pe care am lăsat-o la urmă căci impresia ce mi-a făcut-o este similară personajelor feminine din cartea scriitorului rus, cele două doctorițe care salvează într-un fel viața interioară a lui Oleg care nu moare singur. *Va veni moartea și va avea ochii tăi * scria marele poet italian Cesare Pavese și Adina are o pereche de ochi, un zâmbet pentru fiecare pacient,ea precum într-o vrajă sau cu aripi îngerești descrie un cerc magic în jurul fiecăruia unde acesta se simte mai puțin vulnerabil, poate vorbi despre el fără lacrimă și durere căci știe că este ascultat și înțeles și decide văzându-i fizionomia picturală, boticelliană să i se spovedească într-un act de bucurie și recunoștință.
Personal orele petrecute împreună au fost infuzii de forță și pentru că veneau pe făgașul unui suport familial inexistent tocmai în momentul trecerii prin acest tunel, ale căror lumânările finale le pot zări în victoria pe care o reflectă d-ra doctor Adina Moraru, atunci când învinge, așa cum numai femeile știu, zidul spaimei și al morții! Datorită grupului de suport condus de ea am reușit să înving o aspră depresie care îmi punea în pericol finalizarea unui spectacol pe care îl aveam de făcut la Constanța, cu Trei Surori de A.P. Cehov.
Ca un antrenor de rasă și realcătuindu-mă, a putut să mă redea creației și iată că acum câteva zile am scos cu mare succes premiera de la Constanța, în prezent, tot datorită ei, continui editarea unui spectacol de teatru tv după Poveste de iarnă de William Shakespeare. Recunosc cu mâna pe inimă: aceste producții îi sunt dedicate Adinei cât și tuturor celor care m-au făcut să mă simt ca într-un concediu, sper să-mi fi folosit tratamentul-urmează analizele lămuritoare – la Clinica voastră pe care o numesc Hotelul de multe stele, stelele acelea din jurul sfinților, Amethyst !
În prezent ticluiesc un scenariu pentru un film de televiziune, o ficțiune care să exprime poetic trecerea mea prin hanul Palatului…de cleștar! Și care să se petreacă chiar în spațiul Amethyst, desigur cu aprobarea părților!
Adina & Comp sunt întrupările superbei metafore ale supraviețuirii din romanul lui Soljenițân, cărți, povești, femei, Vera, Zoia, pacienți, dizidenți, oameni normali, oameni făcuți pentru iubire – tot ceea ce ne ține în viață.
29.10.14
D. D.
