Pentru toți pacienții cu un diagnostic oncologic, există un motiv de speranță care îi însoțește și ajută în lupta cu cancerul. În cazul Lilianei, speranța a fost dată de credință. Cu toate că a fost diagnosticată cu cancer mamar și a fost supusă unor intervenții chirurgicale dificile, Liliana luptă în continuare cu încredere și curaj.
Despre cum să continui să zâmbești, indiferent de diagnosticul avut, ne povestește Liliana Gros, pacientă Amethyst.
Povestiți-ne puțin despre cum a început povestea dvs. cu acest diagnostic. Cum ați aflat și care au fost emoțiile resimțite prima dată?
Povestea mea a început pe data de 17 noiembrie 2021, când la un consult senologic, mamografie și elastografie s-au descoperit niște calcifieri. Medicul încerca cu delicatețe să-mi explice situația fără a folosi cuvântul „cancer”. Îmi spunea că se impune o biopsie chiar în acea zi. Încercam să procesez informațiile, dar nu voiam să accept că e așa grav, însă citind scrisoarea medicală am văzut scris „95% malignitate”. Am plâns pentru că mi se făcuse frică. O grămadă de gânduri mi se învălmășeau în minte. Cum am ajuns eu în situația asta? Cu ce am greșit? De ce eu?
Am făcut biopsia și am așteptat rezultatul sperând și rugându-mă pentru cei 5%, rugându-mă să nu fie cancer. Însă a venit confirmarea unui cancer mamar invaziv, stadiul T4bN1M0, grad Nothingham 2. Atunci mi-am spus: „măcar nu am metastaze”. Și singurul lucru pe care îl doream era să încep cât mai repede tratamentul. Am avut șansa de a întâlni medici extraordinari care mi-au explicat tratamentul pe care trebuie să-l fac și mi-au dat speranță că pot învinge boala. Și astfel lupta a început.
Care au fost primele simptome care v-au pus semne de întrebare și cum ați gestionat această perioadă?
În vara anului 2021 mi-a apărut o scoarță pe mamelonul sânului drept, dar m-am gândit că e o doar zgârietură. Am început să mă dau cu o cremă oarecare crezând că va trece, în schimb se tot întindea; apoi au apărut dureri sporadice: simțeam durerea ca o gheara care îmi strângea sânul. Am făcut un control ecografic la Baia Mare și mi s-a spus că nu am nimic. Au mai trecut două luni și au reapărut durerile, așa că m-am programat la Cluj la o clinică senologică, unde am fost diagnosticată corect și îndrumată să fac investigațiile necesare înaintea începerii tratamentului.
Cum ați reușit să fiți în continuare puternică și optimistă, având în vedere diagnosticul dvs.?
După ce primești diagnosticul oncologic ești bulversat. Te întrebi cum ai ajuns în situația asta, ce ai făcut greșit. Te culpabilizezi pentru că poate ai făcut alegeri greșite în stilul de viață, în relațiile cu ceilalți. Treci printr-un zbucium, căci e foarte greu să-ți accepți diagnosticul. Însă, după ce ajungi în faza de acceptare, știi că trebuie să faci schimbări în viața ta, dincolo de tratamentul pe care îl urmezi. Știi că trebuie să ai încredere în medici și în Dumnezeu, care deși te-a smerit cu această boală, te iubește și te va ajuta să te vindeci.
Trebuie să lupți și tu cu boala. Ca să-mi pot alimenta speranța de vindecare, am ales să cred că eu sunt doar cu cancer gradul II (gradul Nottingham), am vrut să uit stadializarea mea reală de T4b. Așa mi-a fost mie mai ușor. Și a avut un efect pozitiv.
Am luat tratamentul în etape și m-am străduit să rezist ședință cu ședință la chimioterapie. Am reușit. Ajungi să te obișnuiești până și cu efectele adverse, deoarece știi că sunt temporare, știi că vor trece. Familia a constituit pentru mine un sprijin extraordinar și, de asemenea, credința în Dumnezeu. Când mi se făcea frică, mă rugam și apoi prindeam iar curaj și nădejde că mă voi vindeca. Cu toate astea, pe când se apropia operația, mi s-au cam încâlcit gândurile și am apelat la ajutorul doamnei psiho-oncolog Oana Hetea, care atât de simplu și rațional m-a făcut să prind curaj, mi-a limpezit gândurile, mi-a dat soluții și mi-a adus liniștea. Doresc să-i mulțumesc pe această cale pentru profesionalism, empatie și grijă.
Din punct de vedere al diagnosticului dvs, care a fost cel mai dificil moment prin care ați trecut în timpul tratamentului?
Cea mai grea parte pentru mine a fost la început, până am reușit să accept situația. A trebuit să scap de sentimentul de culpă, chiar de sentimentul de rușine că m-am îmbolnăvit și să-mi pun nădejdea în Dumnezeu, care mi-a dat puterea de a răbda boala, puterea de a lupta și de a învinge. Dar pot să spun că și chimioterapia a fost devastatoare. A fost atât de invazivă. Dintr-o persoană activă am devenit brusc aproape neputincioasă, mai ales în primele săptămâni. Te simți îngenuncheat și trebuie să te agăți de ceva care să te scoată la liman. Acel ceva pentru mine a fost credința.
Se spune că femeile trec printr-o criză de feminitate în momentul diagnosticării cu cancer, datorită pierderilor cu care se confruntă, una dintre ele fiind căderea părului. Cum ați reușit să vă păstrați puternică în momentul în care ați resimțit efectele chimioterapiei?
Primele efecte ale chimioterapiei apar foarte repede, la început simți o oboseală extremă, nu ai putere să faci aproape nimic. Apoi începe căderea părului. Știind acest lucru, am reușit să anticipez și m-am tuns de tot, dar nu am putut să mă privesc în oglindă deloc. Dar nu am avut regrete, deoarece așa am hotărât, nu voiam să-l văd cum cade. Îmi cumpărasem perucă imediat după prima ședință de chimioterapie, mi-am luat și o serie de fesuri colorate, deci eram pregătită să înfrunt lipsa podoabei capilare.
Cu felul în care aș arăta după mastectomie a fost ceva mai greu, tot încercam să mă imaginez fără un sân și simțeam un disconfort psihic, astfel că am cerut ajutor specializat așa cum am menționat mai devreme. A fost foarte util și m-a ajutat să înțeleg că trebuie să fac acel sacrificiu pentru a-mi conserva viața, care este mai valoroasă. Am înțeles că eu sunt valoroasă oricum aș arăta, că sunt importantă pentru familia mea, pentru comunitatea de care aparțin. M-a ajutat să vorbesc cu cineva despre problema mea și să verbalizez gândurile ce mă frământau sau să scriu despre asta.
Să treci printr-un diagnostic oncologic este dificil, fără îndoială. Dacă ați putea transmite un mesaj celorlalți pacienți care trec prin același lucru ca dvs., care ar fi acesta?
Mesajul meu este să nu deznădăjduiască, pentru că Dumnezeu ne iubește și este multmilostiv. Ne va asculta rugăciunile și ne va ajuta. Să aibă încredere în medicii care îi tratează, pentru că este foarte important să faci echipă bună cu aceștia, să asculți ce sfaturi îți dau și să le urmezi întocmai. Să caute persoane care au trecut prin diagnostice oncologice și au reușit să învingă, să discute cu ele și să le ia drept exemplu.
