Tiberiu a fost diagnosticat cu cancer când se aștepta cel mai puțin, ajungând în cabinetul doctorului cu un simptom banal: nas înfundat. În scurt timp, a primit diagnosticul de carcinom de rinofaringe și următoarea săptămână, începea deja tratamentele de radioterapie și chimioterapie.
Impactul emoțional nu a fost resimțit imediat după momentul diagnosticării, ci mai târziu, când gândurile au început să devină din ce în ce mai îngrijorătoare și anxietatea și-a făcut simțită prezența. Cu toate acestea, Tiberiu a dus la bun sfârșit tratamentul oncologic, reușind să învingă cancerul. El a dovedit, încă o dată, importanța suportului emoțional al oamenilor din jur și al familiei în procesul de vindecare.
Povestiți-ne câte ceva despre dvs. și despre cum era viața înainte de primirea diagnosticului oncologic.
Aveam o viață bună. Familie frumoasă, o meserie în care mă simțeam apreciat, o situație materială liniștită. Firește, aveam probleme, ca oricine altcineva și nu era totul perfect, însă lucrurile erau bune.
Cum a început povestea dvs. cu acest diagnostic? Care au fost primele simptome care v-au pus semne de întrebare și cum ați gestionat această perioadă?
La început a fost banal. Era 2021, iarna, parcă ianuarie sau februarie. Mi se înfundase nasul. Nimic neobișnuit, aveam ocazional rinite alergice. În general nu merg la medic la primele simptome, dar nici nu stau să treacă de la sine dacă văd că problema nu dispare rapid. Fac o vizită medicului ORL-ist și urmează o perioadă relativ scurtă în care încercăm diferite tratamente, de la tablete care hidratează și favorizează eliminarea secrețiilor nazale, până la antibiotice. Acestea din urmă par că dau rezultate și încep să respir mai bine pe nas. Însă nu trec 10 zile post-antibiotic și totul revine. Aici probabil a fost un moment important pe care eu nu l-am sesizat, însă medicul ORL-ist intuiește că altceva îmi blochează funcționarea normală la nivelul rinofaringelui și cere investigații suplimentare. Fac inclusiv o investigație RMN – din care nu rezultă nimic deosebit, doar inflamațiile menționate.
Același medic ORL-ist nu se mulțumește și mă trimite să văd un medic cu practică chirurgicală. Nici astăzi nu am uitat una dintre observațiile de atunci: “RMN-ul spune ceva, dar ce văd cu ochii mei este altceva. Văd un țesut care n-ar trebui să fie acolo. Nu știu ce este, dar cea mai sigură cale prin care putem afla este biopsia”. Facem biopsie. Deși intuiam că investigația a devenit serioasă, nici prin cap nu mi-a trecut că poate fi vorba de cancer. Trec zilele și eu îmi văd de ale mele. Era o zi de joi când am primit telefonul de la laborator și o voce m-a anunțat că am “carcinom de rinofaringe”. Vocea a continuat și a explicat pe scurt ce înseamnă și pronunță cuvântul cancer. Probabil persoana respectivă a mai dat asemenea vești pentru că era empatică și a avut grijă să-mi spună că trebuie să mă adresez cât mai repede medicilor specialiști, deoarece există soluții. N-am stat pe ganduri și deja, în săptămâna următoare, făceam prima sesiune de radioterapie și apoi chimioterapie.
Care a fost cea mai semnificativă schimbare care a apărut în viața dvs. după ce ați fost diagnosticat cu cancer?
Mi-e greu să fac o ierarhie a schimbărilor pentru că s-a schimbat totul. Nu s-a întâmplat dintr-o dată. În primele zile de la diagnostic eram rațional și concentrat pe ce am de făcut ca să încep tratamentul. Aveam de rezolvat treburi administrative. Să anunț la locul de muncă că voi lipsi câteva luni, să vorbesc cu familia și cei mai apropiați prieteni. Eram ocupat. Mai trecea, fugar, câte o emoție puternică atunci când mă gândeam la copii, dar încă simțeam ca și cum ar fi vorba de altă persoană. Apoi a venit momentul în care, brusc, am înțeles semnificația diagnosticului. S-a instalat frica. Nici nu începusem încă tratamentul și îmi pierdusem somnul și pofta de mâncare. Cum au spus medicii, eram anxios. Firește, am primit sfaturi utile, mi s-a recomandat să am grijă cu alimentația și odihna pentru că voi avea nevoie să fiu puternic, deoarece urmau chimioterapia și radioterapia. Nu prea reușeam. Sunt o fire cerebrală și mintea mea nu știe să facă pauze. Material numai bun pentru anxietăți. În acele zile am ajuns la psiholog. Mi-a prins bine. Mi s-a spus că este normal să mă simt așa și că fiecare om are nevoie de timp să se adapteze. Dar vom reuși să ne adaptăm. Pot să vă spun acum că așa este! La nivel psihic a fost o perioadă intensă pentru mine, cu de toate, însă gradual am reușit să gestionez tot mai bine situația.
Pe lângă aceasta, mediul se schimbă. Sigur, el rămâne același, dar eu l-am văzut diferit. Începând cu oamenii, propria casă, propriile pasiuni sau obiceiuri. Ca și cum ai o stare de neașezare în propria viață și nu te mai potrivești cu nimic. Lumea curge în continuare și face planuri, dar te simți neinclus.
Ajuns aici, aș vrea să vă mărturisesc că nu toată lumea reacționează la fel. Nu m-am numărat printre cei mai curajoși, dar nici printre cei mai temători. Am pendulat undeva între. Am cunoscut oameni care arătau o reacție fantastică sau un calm impresionant. Una dintre figurile pe care nu le voi uita a fost un domn, mai în vârsta decât mine, și care părea să aibă un diagnostic mai agresiv decât al meu. Ne-am intersectat la ședințele de chimioterapie și de mai multe ori așteptând la radioterapie. Nu-i știu numele, deși am interacționat de câteva ori, în treacăt. Mi-a rămas în memorie zâmbetul lui permanent și senin, care mă liniștea și pe mine.
Din multe alte puncte de vedere, totul se simplifică. Restul grijilor dispar sau devin ridicole. Ce mă rodea înainte și-mi strica dispoziția, acum mi se pare inutil. Se va dovedi o lecție valoroasă pentru viitor.
Care a fost cel mai greu moment prin care ați trecut în timpul tratamentului? Cum ați reușit să îl depășiți?
Au fost mai multe momente dificile. La începutul tratamentului, pentru că era ceva necunoscut și nu știam dacă voi fi în stare să fac față. Pe parcursul acestuia, pentru că aveam senzația că nu se mai termină. Surprinzător pentru mine, cel mai greu moment a fost la final. Am finalizat schema completă de tratament și mă încărcasem mental în acest sens. Așteptam prima saptămână de după, în care nu mai făceam nici radioterapie, nici chimioterapie cu speranța (nerealistă) că voi începe să mă simt mai bine în termen de câteva zile. Firește, acum știu realitatea, dar atunci mi-a fost greu. Îmi aduc și acum aminte căderea psihică dintr-o zi anume, însă mi-am revenit, iar apoi a început un proces de recuperare și de urcare către viață, din nou.
Am primit multe recomandări și sfaturi, amintesc aici doar două:
- Să iau fiecare zi pe rând și să nu dau importanță tuturor stărilor de disconfort. În ciuda așteptărilor mele teribile, tratamentul a fost suportabil. Au fost destule momente sensibile, însă uitându-mă în urmă, înțeleg că nu a fost groaznic și că aveam tendința să exagerez ce se întamplâ. Cu siguranță nu sunt nici primul nici ultimul pacient incapabil de evaluări obiective;
- Să-mi ocup mintea cu altceva, orice. De pildă, am citit, am vizionat filme, mi-am făcut notițe personale. Am început un jurnal în acele zile în care scriu și acum, chiar dacă nu zilnic. Mi-am făcut pofte inofensive, am meșterit zile în șir la lego-uri, spre invidia copiilor. M-am uitat la fotbal – am avut noroc, era Campionatul European.
Adesea, diagnosticul de cancer este privit ca pe o sentință, fiind poate una dintre cele mai temute boli ale secolului. Ce a reușit să vă dea speranță pe tot parcursul tratamentului și să vă păstreze încrezător?
Oamenii cu care vorbeam. Medicii care îmi explicau tratamentul și mă încurajau să fiu optimist, pentru că vindecarea este posibilă. Aveam drept exemplu numeroasele cazuri cu probleme similare care au evoluat pozitiv.
Cât de importantă a fost susținerea atât din partea familiei, cât și din partea echipei medicale care v-a tratat?
Contează enorm. Familia te transformă și îți dă putere. Soția mea și-a modificat viața și programul în așa fel încât să mă poată ajuta cu orice aveam nevoie.
Am respect și recunoștință pentru întreaga echipă a clinicii Amethyst Cluj: medici, asistente, infirmiere și personal administrativ cu care am interacționat ocazional sau zilnic. N-am reușit să mulțumesc cum se cuvine la finalul tratamentului, însă am ca scuză lipsa de formă în care mă găseam. Deși clinica era mereu plină de pacienți, nu am văzut vreodată pe cineva să-și piardă răbdarea: mereu blânzi și calmi. Așa a fost în cazul meu. În ceea ce privește asistentele, dânsele au fost culmea grijii prin modul aproape matern de a se raporta la problemele și întrebările mele.
Vreau să le mulțumesc cu această ocazie. Mi-au salvat viața. Îmi pot face planuri de viitor, mă pot uita cu încredere către copii și familie, pot chiar scrie rândurile de mai sus datorită lor. Viața acum este cu adevărat bună. Poate sună forțat, însă în ciuda problemelor care rămân, simt mai mult frumusețea vieții.
