Un diagnostic oncologic schimbă vieți. Însă, Delia este exemplul perfect că uneori schimbările sunt pozitive. De la o viață focusată pe carieră și mai puțin pe ea, după primirea unui diagnostic oncologic, Delia a învățat să privească mai mult către nevoile proprii.
Un moment dificil din timpul parcursului său oncologic a fost recomandarea medicilor de construire a unei colostome permanente. Deși drumul ei a fost presărat cu anxietate, frici și numeroase griji, Delia a ieșit învingătoare, iar acum reușește să inspire și alți pacienți prin pofta și bucuria cu care continuă să își trăiască viața.
Fotograf: Marius Calina
Spuneți-ne câte ceva despre dumneavoastră. Cum ați aflat că aveți cancer și care a fost prima reacție la primirea veștilor?
Mă numesc Delia, am 54 ani și în urmă cu 7 ani, la sfârșitul anului 2015, am fost diagnosticată cu adenocarcinom rectal cT4N2M0, în urma unor investigații medicale. Vestea a venit ca o “bombă” crezând că diagnosticul este o greșeală. Îmi luasem două zile de concediu pentru a-mi face niște investigații medicale mai complexe care au cuprins endoscopie superioară și colonoscopie, pentru a găsi o explicație pentru stările inconfortabile care nu-mi dădeau pace de ceva vreme: slăbisem, mă simțeam epuizată fizic și psihic, aveam scaune dificile, constipație, ușoare urme de sânge în scaun și balonări. Eram hotărâtă să le dau de capăt semnalelor pe care corpul meu le transmitea de ceva timp, simțind că ar fi cazul să fac niște schimbări, să mă ”uit“ spre mine, să-mi ascult corpul și sufletul.
În ciuda faptului că eram o persoană care își făcea analizele și ecografiile de rutină cu regularitate, acestea nu au evidențiat nimic până la efectuarea colonoscopiei și a examenului imagistic. Efectul primirii diagnosticului a fost răvășitor pentru mine și pentru familia mea (soț, fiu, părinți, soră), dar și pentru colegi și prieteni. Părea de necrezut. Totul s-a derulat cu repeziciune, ca un tsunami care s-a declanșat în viața mea și a familiei. Intrasem într-o nouă viață.
Investigațiile și intervenția chirurgicală le-am efectuat la Clinica Medicală 3 din Cluj-Napoca, la prof. dr. Nadim Al Hajjar. Am simțit că pot avea încredere în dânsul și am urmat procedura propusă de tratament. Astfel, în ajunul Crăciunului, am început prima ședință de chimioterapie. Ședințele de chimioterapie și radioterapie le-am efectuat la Clinica Amethyst Cluj. Am fost norocoasă să fiu urmărită de doi medici dedicați meseriei: dr. Carmen Bodale și dr. Renata Zahu, cărora le sunt profund recunoscătoare (ca de altfel întregului personal cu care am interacționat).
Atmosfera din clinică inspiră siguranță, iar personalul a fost extrem de amabil și zâmbitor. Pe perioada tratamentului, am avut șansa să cunosc oameni care treceau prin aceeași suferință. Am reușit să legăm prietenii și să ne încurajăm unii pe alții.
Am suportat cu încredere și curaj fiecare etapă a tratamentului, respectând cu strictețe sfaturile medicale primite. În anul următor, a urmat intervenția chirurgicală. Mi s-a explicat că singura soluție era construirea unei stome permanente, deoarece era mai importantă prelungirea duratei de viață decât un anus cu incertitudini de funcționare. Habar nu aveam ce presupunea asta, eram devastată de gândul că voi fi țintuită în casă cu o pungă atârnată de abdomenul meu. Am stat, am reflectat și mi-am dat seama că trebuie să cred în experiența medicilor. Operația a decurs bine. Nu pot uita privirea senină și calmă a chirurgului la vizita dinaintea operației, când i-am zis: “Domnule doctor, eu mai am multe lucruri de făcut în viața asta și am încredere în d-voastră și rezidenți”. Răspunsul lui a venit la fel de senin: “Dacă tu ai încredere în mine e suficient, înseamnă că deja o mare parte a intervenției este deja rezolvată.” Au urmat 4 luni de chimioterapie, iar la finalul lunii august 2016, după 9 luni, am încheiat cu bine procesul tratamentului.
Drumul a fost presărat cu multe momente de disperare, frică, dezamăgire, durere, neliniște, revoltă, dar cred că numai așa ne putem da seama ce resurse nebănuite avem în noi pentru supraviețuire.
Cum era viața dumneavoastră înainte de diagnosticul de cancer și cum s-a schimbat ulterior?
Cu siguranță primirea acestui diagnostic reprezintă un moment de cotitură în viața oricărui pacient. Privind acum în urmă, la viața mea de dinaintea diagnosticării, era cea a unei persoane conștiincioase, bună la suflet, perfecționistă și empatică, atentă mai mult la nevoile celor din jur decât la emoțiile și nevoile personale. Lucram de 25 de ani ca inginer textilist într-o fabrică de confecții din Cluj, căsătorită și cu un băiat care tocmai intrase la facultate în anul diagnosticării. Programul meu era mai mult axat pe serviciu și pe obligațiile de familie, și mai puțin pe nevoile mele adevărate. Cu mult timp înainte, mă simțeam epuizată fizic și psihic, eram într-un moment de nemulțumire profesională și personală. În urma diagnosticării cu cancer, viața mea s-a schimbat, dar în bine.
Mi-am dat seama că nu este suficient un tratament bun. Trebuie să înceapă munca individuală de a aduce schimbări în modul în care a decurs viața până atunci. Tu, ca pacient, trebuie să schimbi ceva la stilul de viață, în gândire, să te înconjori de oameni care să-ți transmită acea energie necesară pe drumul vindecării, al redescoperirii de sine.
M-am pensionat de boală parțială, lucru care mi-a oferit timp, care nu era suficient înainte, și pe care l-am oferit mie și celor dragi, spre direcții care să-mi aducă bucurie și energie. Mi-am reașezat valorile în viață, iar eu m-am găsit pe un loc mult mai înaintat.
“Când înveți din neplăcerile prin care treci, de orice natură ar fi ele, acestea devin profesorii tăi. Și tot așa ți se schimbă și atitudinea. Chiar dacă ceva nu poate fi vindecat, tu însă te poți vindeca și poți deveni un exemplu pentru cei care au aceeași problemă. Există oameni care spun că încercările vieții sunt binecuvântări ascunse ce stimulează noi începuturi” (Arta Vindecării/Dr. Bernie S.Siegel și Cynthia J. Hurn/ cap. 11 – Alege Viața).
Care sunt factorii care au contribuit la menținerea încrederii și a speranței în timpul tratamentului?
Nu cred că există o “rețetă” a vindecării pe care o putem prelua de la cineva și să obținem rezultate similare. Cred că fiecare trebuie să-și găsească propria rețetă, cu propriile ingrediente. Însă pot să vă împărtășesc câteva din ingredientele rețetei mele:
- Iubirea neprețuită pentru familia mea (și a lor pentru mine), cred că a fost motivația principală – dorința de a trăi;
- Exemplul de echilibru, armonie și curaj al părinților mei au reprezentat un model de viață, de acceptare a provocărilor și de a merge cu speranță înainte. Dovada clară că iubirea vindecă a fost reprezentată de devotamentul cu care, timp de peste 20 de ani, mama i-a fost alături tatălui meu imobilizat la pat după o operație pe creier, atunci când medicii nu-i mai dădeau speranță de viață (s-a stins, din păcate, în urmă cu 3 ani);
- Energia bună, încurajările primite din partea colegilor, prietenilor mai vechi și mai noi;
- Încrederea în medici și personalul medical și recunoștința implicării lor;
- O informare corectă înainte de luarea deciziilor, consultarea cu persoane competente în a da sfaturi, întocmirea unui program în pași mici, focusarea pe obiectivul medical prezent;
- Lectura a avut o importanță foarte mare asupra stării mele mintale. Am citit cărți motivaționale, de dezvoltare personală, am ascultat muzică de relaxare, materiale audio din zona psihologică. Consilierea psihologică este o componentă extrem de necesară;
- Hobby: am descoperit o zonă rămasă în umbră din timpul școlii: pictatul. În timpul chimioterapiei, doamna psiholog Oana Hetea mi-a lansat provocarea de a relua pictatul și de a aduce o creație de-a mea, după ce mă fac bine (promisiune onorată). Am participat la ateliere de pictură, iar apoi am început să-mi cumpăr materiale și să creez diverse obiecte pictate, mai apoi tablouri, multe dintre ele devenind daruri pentru oamenii dragi mie;
- Sportul, mișcarea de orice fel: drumeții, călătorii. Băiatul meu a fost un exemplu motivațional pentru mine, el fiind mare iubitor de sport și natură și m-a încurajat mereu să fac mișcare. Am descoperit zumba, care îmbina atât mișcarea, dansul și muzica și mi-am făcut abonament la sală pentru a fi motivată să practic cu regularitate sportul. Stoma nu m-a împiedicat să reiau și înotul care îmi plăcea atât de mult, să merg pe jos, să alerg, să fac drumeții și călătorii împreună cu soțul;
- Participarea la diverse evenimente: spectacole, vernisaje, conferințe, seminarii, concerte, întreceri sportive, filme (spre norocul meu, Clujul nu duce lipsă de așa ceva). Pe scurt, o viață socială activă;
- Am descoperit aromaterapia, participând la diverse activități, care au ca obiect un stil de viață sănătos, unde am avut ocazia să întâlnesc oameni frumoși la suflet cu aceleași preocupări. Am urmat cursuri de art-terapie și nutriție holistică, din dorința de a afla informații despre cum aș putea să îmbunătățesc partea de nutriție la mine și familia mea;
- Prezența pisicii adoptate de fiul meu înainte de a mă îmbolnăvi. Aceasta a fost și încă îmi este un bun terapeut, mă “masează” și doarme pe abdomenul meu;
- Momente de meditație, rugăciune și exerciții de respirație. Cred că există un plan divin pentru fiecare, că oamenii nu apar întâmplător în viața noastră. Prin intermediul acestei boli, am avut ocazia să cunosc oameni noi, care mi-au dat energia de a merge mai departe.
Fotograf: Marius Calina
Acest diagnostic v-a motivat să faceți parte dintr-o asociație destinată pacienților oncologici: Asociația Redescoperă Fericirea Stop Cancer. Simțiți că asociația a adus o schimbare pozitivă în viață, având în vedere că aveți oportunitatea de a ajuta alți oameni?
În urmă cu 6 ani, am descoperit întâmplător pe Facebook un eveniment al Asociației Redescoperă Fericirea, un ONG înființat nu cu mult timp în urmă, inițiat de o fostă pacientă cu un diagnostic oncologic.
Mi-a plăcut și am rezonat cu denumirea asociației, aceea de redescoperire a fericirii. M-am alăturat, recunosc, cu reținere și timiditate (cred că m-am așezat în ultimul rând). Am fost plăcut surprinsă de atmosfera și deschiderea pe care am găsit-o, de oamenii care vorbeau cu ușurință și emoție despre lucruri și stări pe care le simțeam și eu. Am aflat că asociația oferă suport, prin activitățile pe care le organizează, pacienților și aparținătorilor acestora, care au traversat un tratament oncologic. De cele mai multe ori, familia și aparținătorii sunt și ei copleșiți și nu au puterea emoțională de a te susține. Implicarea mea ca membru și voluntar în anii ce au urmat, m-a făcut să văd cum crește o comunitate minunată, bazată pe susținerea noastră prin prisma experiențelor trăite de fiecare.
Evenimentele organizate precum ateliere de pictură, ore de sport, conferințe medicale cu medici și psihologi din domeniu, informații despre nutriție, concerte muzicale, drumeții, tabere și grupuri suport au creat cadrul perfect de a lega prietenii noi și de a oferi acces la mai multe informații. Am cunoscut oameni senzaționali și s-au legat prietenii frumoase.
Recomand cu mare încredere să încercați să participați la un astfel de grup, oricare ar fi el, cu care să rezonați. Am conștientizat din nou că este important să nu treci singur peste așa ceva și să ai alături oameni care să te încurajeze.
Evident, un diagnostic de cancer pare că îți pune viața pe pauză. A existat un anumit moment în care ați realizat acest lucru?
Da, așa este. Este acea pauză impusă (în sens pozitiv) pe care foarte mulți dintre noi uităm să ne-o oferim atunci când ne simțim foarte obosiți, copleșiți de ritmul trepidant al vieții și de sarcinile pe care le avem de îndeplinit.
Nu știu dacă a fost un moment anume. Cred că au fost mai multe momente în care mi-am dat seama că trebuie să prețuim mai mult viața cu micile și banalele ei bucurii. Prețuiți-vă timpul și nu-l irosiți cu oameni care nu știu să vadă frumusețea simplă, stând pe o bancă în parc sau făcând o simplă plimbare în oraș. Cred că merită să prețuim mai mult ceea ce avem deja și să învățăm să fim mai empatici și mai blânzi unii cu alții.
Pentru mulți pacienți este greu să accepte schimbarea drastică care se întâmplă în viața lor, mai ales când vine vorba despre o colostomă pentru tot restul vieții. Cum v-ați obișnuit dumneavoastră cu acest gând și ce i-ați sfătui pe pacienții care trec prin aceeași situație?
Purtarea unei colostome, mai ales când este definitivă, este un motiv suplimentar de stres pe lângă boala propriu-zisă. Mi-a fost extrem de greu să mă obișnuiesc, mai ales că ajungi acasă din spital și nu există personal calificat care să te învețe cum să te descurci. Am avut o perioadă o doamnă extrem de binevoitoare care venea acasă când o sunam și îmi schimba punga. Asta s-a întâmplat până când mi-am dat seama că trebuie să iau această problemă de una singură și să nu depind de nimeni.
Atunci am realizat cât de importantă este prezența acestor asociații de sprijin, a stomaterapeuților care există în spitalele din alte țări, să ai acces la materiale audio, video, publicații pe această temă, care să te ghideze să depășești această etapă. Punga a devenit o parte a trupului meu. Am învățat să fiu mai atentă la ce mănânc și la starea mea digestivă.
Dacă la început aveam emoții când plecam de acasă, eram stresată să nu se dezlipească, să nu se observe prin haine, mai apoi am prins curaj să-mi reiau viața, să călătoresc, să merg la spectacole, la restaurant, să zbor cu avionul, să fac baie și plajă, să-mi trăiesc viața și să mă bucur de ea fără limitările acesteia.
Ce pot să îi sfătuiesc pe cei aflați în această situație? Să nu se izoleze, să facă ceea ce le face plăcere, să se bucure de viață și de fiecare zi care ne este oferită de sus.
Într-una din cărțile citite care mi-a rămas în minte, și anume Jocul vieții și cum să-l joci de Florence Scovel Shinn, spune: “Multă lume consideră viața o luptă, dar ea nu este o luptă, ci un joc. Însă unul care nu poate fi jucat cu succes fără cunoașterea legii spirituale…este marele joc al dăruirii și al primirii, adică orice transmite omul prin cuvinte și fapte, aceea i se va întoarce, ceea ce el dă, el va primi.”
Ca o concluzie, boala nu trebuie privită ca o luptă, ci ca pe o provocare, un joc în care dacă învățăm și respectăm regulile corecte ale jocului, putem să fim mereu învingători!
