Olivera Stanciu este psiholog la Clinica Amethyst din Timișoara și crede că, în fața unui diagnostic oncologic, sprijinul emoțional este o reală necesitate.
Visul ei de adolescentă – acela de a fi psiholog într-un spital – părea de neatins în anii ’90, când meseria nu era recunoscută în sistemul medical. Dar a continuat să creadă, iar azi își împlinește vocația la clinica Amethyst Timișoara, însoțind pacienți prin una dintre cele mai dificile perioade ale vieții lor.
Prin acest interviu, am vrut să facem cunoscută nu doar profesia, ci și omul din spatele ei – o voce care ascultă fără să judece, care redă încredere și speranță pacienților cu un diagnostic oncologic.
Vă invităm să citiți interviul cu psih. Olivera Stanciu – un interviu despre empatie și echilibru.
Cum ați ajuns să lucrați în domeniul psihologiei oncologice? Ce v-a atras spre această specializare?
A fost visul meu din adolescență, să profesez ca psiholog într-un spital. În acele vremuri (1990) era doar un vis idealist, deoarece în perioada respectivă, postul de psiholog în spitale/clinici era aproape inexistent. Dar eu nu am renunțat la visul meu și iată că, într-o zi, s-a îndeplinit, iar clinica Amethyst mi-a oferit oportunitatea de a face ceea ce îmi place cel mai mult. Mai exact – de a fi un sprijin psiho-emoțional pentru pacienți și aparținătorii acestora.
Ce înseamnă, pentru dvs., să fiți psiholog într-un spital de oncologie?
Am ales să fac specializarea în psiho-oncologie din dorința de a susține pacientul într-unul din cele mai dificile momente ale vieții sale. Din momentul aflării diagnosticului și pe toată perioada tratamentelor oncologice, pacientul este asaltat de numeroase și diverse stări, emoții și gânduri bulversante. În acele momente se oprește viața în loc și nu mai există decât condamnarea diagnosticului, cu tot ce implică el. Am vrut să înțeleg toate acestea și să pot contribui la susținerea psihică a pacientului pe tot parcursul perioadei respective. Deseori, mă întreabă pacienții dacă nu mă încarc, iar răspunsul este întotdeauna același – niciodată, și asta pentru că simt și văd că-i pot ajuta. Pentru mine, a fi psiholog într-un spital de oncologie reprezintă una dintre cele mai nobile profesii existente. E nevoie de multă finețe și căldură în alinarea suferinței umane.
Cum îi ajută, concret, psihologul pe pacienții care trec prin tratament oncologic?
Contribuția concretă a psihologului în oncologie traversează mai multe etape. De la momentul cunoașterii reciproce, moment în care cucerim încrederea pacientului, la stabilirea împreuna a priorităților psiho-emoționale, cât și a modalităților de gestionare a acestora. Cu alte cuvinte, psihologul ajută pacientul să se descopere și redescopere pe sine, să învețe să gestioneze mai bine situația prezentă, să facă pace cu trecutul și să accepte prezentul, așa cum este el. Însă și să aibă mereu în vedere faptul că el este cel care are capacitatea de a schimba situația curentă. Prin modalitatea în care procesează prezentul, acesta își poate modifica și starea fiziologică. Mai exact printr-o restructurare cognitivă, pacientul va reacționa și simți diferit întregul proces. O minte calmă va ajuta corpul să fie mai liniștit și receptiv la tratament, pentru că totul este interconectat în interiorul nostru.
Care este lucrul care simțiți că vă oferă cea mai multă împlinire în meseria dumneavoastră?
Cea mai mare împlinire profesională o simt atunci când observ producerea schimbării în starea psiho-emoțională a pacientului. Atunci când el îmi spune: acum știu ce trebuie să fac, știu cum să gestionez situația și chiar dacă am zile mai grele, știu că ele sunt trecatoare.
